Comunitatea Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti anunţă cu profundă tristeţe încetarea din viaţă a Profesorului Paul Cornea, astăzi, 7 octombrie 2018.
Veteran al studiilor literare, ajuns la o vârstă onorabilă (pe 3 noiembrie ar fi împlinit 95 de ani), profesorul Paul Cornea a fost, de fapt, mai mult decât un profesor. S-a vorbit, pe drept cuvânt, despre rolul său de creator de şcoală şi de filtru axiologic pe care l-a jucat în mediile universitare din ultimele decenii.
Amprenta lăsată asupra a numeroase generații de studenți se vede, în primul rând, în importanţa acordată contextelor istorice, sociale, politice ale literaturii, în ceea ce Roland Barthes numea „versantul colectiv” al acesteia. Dacă studiile unora dintre cercetătorii mai tineri seamănă cu noul istorism practicat peste Ocean, faptul se datorează şi influenţei formative a domniei sale, care a ştiut să reconcilieze admirabil abordarea estetizantă cu cea istoriografică, sociologică şi ideologică. Combinaţia între (meta)teorie şi istoria literară, refuzul autonomismului estetic îngust, predilecţia pentru noile abordări disciplinare (teorii ale receptării, problema canonului, studiul paraliteraturii) şi pentru sinteza metodologică sunt doar câteva ingrediente pe care le-a stimulat la mulţi dintre discipolii de după 1990.
Specializat în istoria epocii paşoptiste şi a literaturii secolului al XIX-lea, reinventat în sociologia literaturii, în teoria lecturii şi a interpretării, profesorul Paul Cornea a fost ceea ce se cheamă un „generalist” mereu la curent cu actualitatea. „Prin formaţie şi vocaţie” a fost un savant interdisciplinar format la şcoala lui Tudor Vianu, a lui Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl. Cultivarea inovaţiei metodologice, stimularea descoperirii şi a progresului cognitiv au făcut parte integrantă din programul său pedagogic. Există, apoi, un stil de lucru pe care l-a încurajat cu consecvenţă: un stil riguros şi suplu, al echilibrului şi raţionalităţii pragmatice, sensibil la nuanţe, atent la complexitatea realului şi mefient faţă de speculaţiile fără acoperire, aplicat pe domenii ce pot fi rezonabil epuizate. Nu doar Facultatea de Litere din Bucureşti, dar şi mediul universitar al Literelor din întreaga ţară a beneficiat de filtrul exigent al domniei sale, precum şi elita profesorilor de literatură română din licee. După Tudor Vianu şi G. Călinescu, nici un profesor de literatură din România nu a marcat într-o asemenea măsură devenirea profesională a studenţilor pe care i-a format. Iar această amprentă nu a fost impusă, ci acceptată firesc şi spontan. Spirit meliorist, constructiv şi prospectiv, debutat sub semnul romantismului revoluţionar şi ajuns, cu trecerea timpului, la înţelepciunea liberală a unui umanist clasic, profesorul nostru s-a dovedit mereu nu doar capabil să-i înveţe pe alţii, ci şi să înveţe, inclusiv din încercările Istoriei. Toate generaţiile de cercetători şi universitari formate în perioada postbelică, de la „şaizecişti” la „optzecişti” şi cei de după ei, au fost, într-un fel sau altul, influențate de spiritul său eminamente reformator. Fără să fi deţinut o magistratură de tip foiletonistic, profesorul a exercitat o supraautoritate catalitică, discretă, care nu e a criticului de întîmpinare, ci a metacriticului şi a expertului.
Despre circumstanțele „romantismului revoluționar” al tinereții și despre funcțiile pe care le-a dețint, într-o perioadă de relativă destindere post-dogmatică, la conducerea Teatrelor și a Cinematografiei, a relatat în mai multe rânduri: volumul de „amintiri în dialog” cu Daniel Cristea-Enache (Ce a fost/cum a fost…) oferă mărturii memorialistice prețioase.
A debutat editorial cu două volume de istorie literară, apărute la sfârșitul „obsedantului deceniu” și neatinse de servituțile epocii: Studii de literatură română modernă (1962) și micromonografia Anton Pann (1963), elogiate, înaintea tuturor, de Tudor Arghezi. Au urmat, în același spirit al investigării socio-literare și istorice aplicate romantismului autohton, De la Alexandrescu la Eminescu și, în 1972, vasta sinteză Originile romantismului românesc (la origine teză de doctorat), una dintre capodoperele istoriografiei literare și sociale din România postbelică: de fapt, o carte despre originile modernității noastre culturale. La Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” a stimulat cercetarea documentară, îngrijind seria atât de prețioasă a volumelor de Documente și manuscrise literare, reeditând și îngrijind revista pașoptistă Propășirea, prezidând recuperarea unor alte reviste din veacul al XIX-lea, alcătuind, împreună cu tânărul (pe atunci) Mihai Zamfir un volum despre Gândirea românească în epoca pașoptistă etc. Toate îl impun ca unul dintre cei mai importanți experți în secolul al XIX-lea românesc, iar studenții care au avut șansa să-i audieze cursurile stau mărturie. Preocupat, ca foarte puțini la noi, de fundamentarea conceptuală a istoriografiei literare, a alcătuit, în 1978, culegerea Conceptul de istorie literară în cultura românească, iar preocupările sale (rarissime în România epocii) privind sociologia literaturii și raporturile sale cu comparatismul și istoriografia literară s-au concretizat în volumul Regula jocului. Versantul colectiv al literaturii (1980). S-a ocupat și de sociologia romanului autohton (v. culegerea De la N. Filimon la G. Călinescu, 1989). Studiile erudite și deschizătoare de drumuri din Oamenii începutului de drum (1974), Itinerar printre clasici (1984), Aproapele și departele (1990), Delimitări și ipoteze. Comunicări și eseuri de teorie literară și studii culturale (2008), expertizele despre cărți de istorie, teorie literară și comparatism din Semnele vremii (1995, reunind texte publicate în revista Manuscriptum) onorează blazonul unui istoric literar de primă mână, cu o deschidere interdisciplinară considerabilă. Preocupat de armătura conceptuală a disciplinei, de modernizarea și de eficientizarea ei pragmatică, profesorul a fost mereu dublat de un teoretician de calibru. Carte de succes internațional, scrisă într-o perioadă istorică dificilă, Introducere în teoria lecturii (1988) e o operă de pionierat în România și un manual performant. Cu Interpretare și raționalitate (2006), profesorul ridică reflecția literară – inter- și pluridisciplinară – la nivelul dialogului hermeneutic mondial. Un umanism vast, generos (care nu l-a părăsit niciodată) răzbate din aceste pagini, un credo intelectual și moral de om care a trăit multe și a înțeles multe.
A fost președinte-fondator al Asociației de Literatură Generală și Comparată, vicepreședinte al Asociației Mondiale de Literatură Comparată, vicepreședinte al Societății de Științe Filologice din România. După 1989, a fost pentru o perioadă ministru secretar de stat în Ministerul Învățământului condus de Mihai Șora, dar, mai ales, între 1992 şi 1996, decan al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Combinaţia sa de raţionalitate habermasiană, diplomaţie cordială şi autoritate neostentativă era modulată de un umor destins şi jucăuş. Mereu cu lecturile la zi, vădind o curiozitate nedomolită faţă de mersul lumii şi al cunoaşterii, nu a încetat să se afle în „avangarda” disciplinei literare, valorificând dinamic tradiţiile ei.
A fost nu numai unul dintre marii (și rarii) noștri Profesori cu majusculă, ci și un om cald, generos și exigent, dublat de un constructor și un înțelept, cu o înțelepciune activă care a rodit și va rodi în continuare.
Dumnezeu să-l odihnească!