DEZVOLTAREA FACULTĂȚII DE LITERE PÂNĂ LA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Din anul 1874, Facultatea de Litere şi-a diversificat oferta de cursuri (arheologie, filologie comparată, psihologie), iar din 1877 au început să se formeze catedrele corespondente, coordonate de personalităţi ale timpului, printre care Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Lor li s-au adăugat în timp, cu contribuţii majore în această direcţie la dezvoltarea facultăţii şi a ofertei de conferinţe şi de cursuri, Mihail Dragomirescu, Ovid Densusianu, Tache Papahagi, Titu Maiorescu, Constantin Dimitrescu-Iaşi, Ioan Bogdan, Lazăr Şăineanu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion Mehedinţi, Ioan Bianu (preşedinte al Academiei Române), Alexandru Rosetti, Nicolae Cartojan, Ştefan Ciobanu, I. A. Candrea, Petre P. Negulescu, Constantin C. Giurescu, Ramiro Ortiz şi numeroşi alţii.
Regulamentele ulterioare de până la sfârşitul secolului al XIX-lea (din anii 1883, 1888, 1891; în 1897, învăţământul universitar filologic a trecut la patru ani; 1899) au modificat fundamental structura facultăţii, din nevoia de delimitare şi consolidare a diferitelor specializări academice. S-au creat trei secţii principale – filosofie, filologie, istorie – (ulterior au devenit patru, filologia împărţindu-se în clasică şi modernă; după 1900 sunt documentate licenţe acordate în geografie şi istorie-geografie), iar cursurile au fost grupate astfel încât să corespundă noilor discipline şi profilului catedrelor. Separat sau în cadrul acestora au fost înfiinţate seminarele specializate, începând cu 1899, pe lângă cursuri, apoi institute de cercetare şi reviste ştiinţifice. Din anul 1905, facultatea a început să acorde şi doctorate (primul, în filosofie, lui Ion Petrovici), în urma unui program de studiu care includea un an de pregătire în domeniul tezei, apoi elaborarea acesteia şi susţinerea examenului.
Facultatea a cunoscut în timp mai multe titulaturi: Facultatea de Litere şi Filosofie (1864-1897), Facultatea de Filosofie şi Litere (1897-1948). După 1948 a devenit „de Filologie” (până în 1963), de „Limbă şi Literatură Română” (până în 1989) şi în cele din urmă Facultatea de Litere (după 1990). În timp, din Facultatea de Litere şi Filosofie s-au desprins alte structuri universitare, corespunzătoare domeniilor umaniste (istorie, filosofie, teologie), ştiinţelor naturale sau celor sociale (geografie, ştiinţe sociale), facultatea rămânând însă legată de voinţa exprimată prin actul de întemeiere şi de obiectivul principal stabilit în 1863, acela de a forma profesori pentru învăţământul preuniversitar.
Mişcarea generală de creare a fondurilor de carte specializată, începută de August Treboniu Laurian în 1867, continuă prin bibliotecile seminarelor şi ale catedrelor facultăţii. Un moment istoric îl reprezintă înfiinţarea Fundaţiei Universitare Carol I (1891), cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de domnie a regelui. Ea a urmărit, pe lângă rolul asumat de deţinătoare a unui important fond de carte universitară, publicarea de lucrări ştiinţifice, susţinerea unor programe de burse sociale pentru studenţi, organizarea de conferinţe publice.
În anul 1892, la Facultatea de Litere și Filosofie se pun bazele primei biblioteci de specialitate, la Catedra de limbi slave, condusă de profesorul Ioan Bogdan. În anul 1907, se deschide Biblioteca Facultăţii, cu un fond bogat de carte, reprezentativ pentru toate domeniile umaniste. După 1 ianuarie 1928, odată cu numirea ca bibliotecar a lui Nicolae Georgescu-Tistu (strălucit fondator în România al bibliologiei şi al biblioteconomiei, în forma lor modernă), va începe, din iniţiativa decanului facultăţii, profesorul Ioan Bianu, reorganizarea documentelor şi a fondului de carte. În anul 1929 se reorganizează şi bibliotecile de seminar, în strânsă legătură cu Biblioteca Facultăţii de Litere şi Filosofie, astfel încât, în 1931, fondul comun de carte număra 14.561 de volume. În anul 1948, prin decret, Biblioteca Fundaţiei Universitare devine Biblioteca Centrală Universitară, instituţie ştiinţifică şi culturală la rândul ei, dar şi cu rol de coordonare a bibliotecilor Universităţii din Bucureşti.
Începând cu 1922, în perioada interbelică s-au înfiinţat mai multe fundaţii culturale patronate de Casa regală a României, care sprijineau învăţământul superior şi cercetarea printr-o susţinută activitate de editare şi publicare de lucrări ştiinţifice (spre exemplu, Revista Fundaţiilor Regale, 1934-1947), iar prin programe cu caracter social şi patrimonial (construcţie de cămine), viaţa comunităţii studenţeşti.
În cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie, în prima jumătate a secolului al XX-lea, au apărut numeroase reviste ştiinţifice, coordonate şi realizate de profesorii ei, care îi invitau să publice şi pe tinerii cercetători, şi pe studenţi. Unele dintre ele au rezistat în timp, altele şi-au încetat activitatea în diferite etape istorice. Printre revistele prestigioase ale perioadei interbelice se numără Grai şi suflet (revistă înfiinţată de Ovid Densusianu în 1923), Revista de filosofie (Constantin Rădulescu-Motru, 1923), Dacia (Vasile Pârvan, 1924), Revista istorică română (C. C. Giurescu, 1931), Bulletin Linguistique (Al. Rosetti, 1933), Cercetări literare (Nicolae Carojan, 1933), Sociologie românească (Dimitrie Gusti, 1938).
Derivate din seminarele aplicative, în perioada interbelică au fost fondate de către profesorii facultăţii şi menţinute în strânsă relaţie cu activitatea academică mai multe institute de cercetare, care, în timp, au devenit unităţi cu relevanţă naţională şi cu recunoaştere internaţională. Printre ele, trebuie menţionat Institutul Social Român, fondat în 1922 de Dimitrie Gusti, urmat de un Institut de Literatură şi bibliografie (1930/1931), condus de Mihail Dragomirescu. Lui Dumitru Caracostea i s-a datorat fondarea Institutului de Istorie Literară şi Folclor (1933 sau 1935), lui Nicolae I. Herescu, Institutul de Studii Latine (1938), iar lui Al. Rosetti, Institutul Lingvistic (1938). Au existat de asemenea un Institut de Istorie a Românilor (1929), redenumit de Istorie Naţională, înfiinţat de C. C. Giurescu şi recunoscut mai târziu, în 1942, precum şi unul de Istoria Artei (1941), coordonat de Gheorghe Oprescu, Ioan Andrieşescu şi I.D. Ştefănescu.
Organizarea facultăţii în perioada interbelică a fost marcată de câteva reglementări legislative, printre care Legea de raţionalizare din 1938 (în urma căreia mai multe catedre au fost suprimate sau altele au fost integrate în Facultatea de Ştiinţe), precum şi Legea învăţământului universitar din 1942, care a făcut posibilă refacerea unora dintre vechile substructuri. Învăţământul complex practicat aici a rămas în totalitate umanist după 1938, integrând filosofia, filologia română, studiul filologic al limbilor şi literaturilor străine, istoria, arheologia şi istoria artelor. În cele din urmă, prin Legea învăţământului din 1948, s-au creat patru facultăţi distincte – Filologie, Filosofie, Pedagogie-Psihologie, Istorie-Geografie −, iar institutele de cercetare au trecut sub patronajul Academiei Republicii Populare Române (care a înlocuit fosta Academie Română).
Pe lângă activitatea didactică (conferinţe şi cursuri), s-a configurat şi dezvoltat de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în perioada interbelică (inclusiv) un tip de activitate aplicativă, de seminar, ce a îmbinat studiul practic, realizat de profesori-coordonatori împreună cu studenţii lor, cu pregătirea unor cercetări ce au condus la introducerea de noi discipline în planul de învăţământ. Seminarele erau, în fapt, microcentre de cercetare în grupe specializate, cu o relevanţă particulară în consolidarea relaţiilor profesionale din cadrul comunităţii universitare şi în pregătirea umaniştilor din rândul cărora s-au ridicat marile valori româneşti ale perioadei interbelice (precum Eugen Lovinescu), unele dintre ele cu o foarte scurtă activitate didactică în facultate (tânărul savant Mircea Vulcănescu, mort în închisorile comuniste, sau mult apreciaţii oameni de cultură din exilul românesc, Mircea Eliade şi Eugen Ionesco).
Catedrele şi institutele facultăţii, alături de fundaţiile regale, au dezvoltat fondurile de carte universitară şi au susţinut activitatea de publicare şi de promovare a lucrărilor de cercetare şi a revistelor ştiinţifice ale vremii. Cu toate interferenţele politicului în activitatea instituţiei (în anumite situaţii, cu consecinţe severe – suspendarea cursurilor din cauza războiului sau închiderea unor conferinţe sau catedre, dată fiind arestarea din motive politice a profesorilor titulari), facultatea şi-a întărit structurile pe baza direcţiilor iniţiale, dar şi a celor care au intervenit ulterior – prin reorganizare în conformitate cu noile regulamente şi cu legislaţia aferentă fiecărei perioade.